FAMILIA CIUREA DIN POIANA SARATA
Preotul Ioan Ciurea
s-a nascut la 12 octombrie 1910 în Poiana Sarata si a cunoscut lumea
unui sat prosper în care functionau una din cele mai bune scoli din
judetul Trei Scaune si în care slujea din 1913 preotul Ioan Rafiroiu
a carui viata si munca vor fi strâns împletite cu a satului Poiana
Sarata, pâna la sfârsitul vietii sale. În satul copilariei
preotului Ciurea traditiile si obiceiurile din copilarie erau respectate cu
sfintenie.
În septembrie 1916, familia Ciurea împreuna cu majoritatea oamenilor
din sat, cei mai multi femei, copii si batrâni, parasindu-si agoniseala
de o viata, prada focului si distrugerilor, s-a refugiat în Moldova
la Bârlad. Reîntoarcerea din refugiu a fost anevoioasa. Satenii
care au venit în 1919 au locuit câte doua-trei familii sub un
acoperis. Înftângînd greutatile momentului, satul s-a reconstruit
aproape complet pâna în 1932 prin munca poienarilor si cu sprijinul
generos al tarii întregite.
Dupa absolvirea scolii primare, Ioan Ciurea a urmat cursurile Seminarului
Teologic Sfântu Andrei din Galati si pe cele ale facultatii de teologie
din Bucuresti. Lucrarea de licenta în teologie a elaborato sub îndrumarea
profesorului Nichifor Crainic. Înainte de hirotonire Ioan Ciurea s-a
casatorit cu învatatoarea Domnica Mazare.
Între anii 1940-1944 preotul Ioan Ciurea si sotia sa au functionat în
satul Craciunesti judetul Hunedoara.
Dupa terminarea razboiului poienarii au solicitat ca preot pe fiul satului,
preotul Ioan Ciurea, reîntors cu bucurie si speranta în satul
natal împreuna cu preoteasa.
Împartasind soarta a miilor de intelectuali ce au cazut victime noului
regim, în urma înscenarii unui proces politic, acesta a fost detinul
între anii 1948-1949. A facut închisoare la Sfântu Gheorghe
si la Sibiu unde a stat în celula cu viitorul preot din Covasna, Gheorghe
Papuc.
Preoteasa Domnica Ciurea s-a nascut în anul 1913 în Poiana Sarata
si a urmat cursurile Scolii normale de învatatoare Regina Maria din
Sfântu Gheorghe. Documentele vremii mentioneaza spectacole sustinute
de elevii Scolii normale de învatatoare. Printre tinerii solisti se
afla de fiecare data Domnica Mazare care era în acelasi timp si o iscusita
dansatoare ajungînd cu colegele sale din echipa de dansuri pîna
la Bucuresti.
În 1934 îsi începe îndelungata cariera didactica (33
ani) din care cu exceptia celor 4 ani de refugiu, a functionat numai la scoala
din satul natal.
Casa preotului Ciurea a fost mereu deschisa pentru numerosii oaspeti din întreaga
tara (familia politicianului Ghita Popp, familia locotenentului Macarie),
dar mai ales pentru cei care aveau nevoie de un sfat, de un sprijin de o vorba
de încurajare. Iata ce spunea preotul Ioan Ciurea în cuvântarea
tinuta pe 16 decembrie 1945 la instalarea sa ca preot în Poiana Sarata
:
"Dau slava lui Dumnezeu pentru ca mi-a condus astfel viata de m-am întors
în satul stramosilor mei, în satul în care am vazut pentru
întâia oara lumina zilei, în mijlocul oamenilor vrednici
si de cinste. Am fost ales sa fiu nu numai slujitorul altarului ci si învatator
si conducator. M-am întors la sat sarac în comori ca ruginesc,
dar bogat în nadejdi ca voi putea fi spre folosul poporului meu. Peste
tot îmi voi da silinta sa fiu partas la bucuriile vietii, dar si parinte
în necazuri de dureri deopotriva."
Bilantul unei munci de o viata închinata slujirii credintei strabune
si propasirii satului natal a fost facut de parintele Ioan Ciurea în
predica de ramas bun tinuta în 1971, cu un an înainte de trecerea
sa la cele vesnice.
"Am stat nelipsit în Altar, în fata Sfintei Mese savârsind
cu putinatatea cedintei mele jertfa Sfintei Liturghi, pentru marirea lui Dumnezeu,
implorînd în ea cererile venite de la dumneavoastra si mai ales
pentru pacea a toata lumea, cunoscînd ca vrajba între popoare
si razboaiele au adus lumii si noua poienarilor atâta lacrimi si sânge.
Am savârsit slujbe pe la casele dumneavoastra cu dragostea ca intru
în casa parintilor mei sau a fratilor mei. Toti pruncii satului au trecut
la botez prin mâinile mele. Cununiile au fost prilej de a da primele
sfaturi de viata noilor familii, iar înmormântarile de a rosti
cuvinte de mângâiere.
V-am iubit pe toti deopotriva si n-am urât pe nimeni niciodata. M-am
suparat, este adevarat, de vorba urâta adresata direct, de ponegrirea
persoanei mele preotesti, în culise, pe lânga garduri, dar m-am
luptat din rasputeri si ajutat de tovarasa mea de viata, am reusit sa înving
ura, ca ea sa nu-si gaseasca cuibarirea în inima si-n sufletul meu.
Când am sesizat raceala cuiva fata de mine, am întins mâna
de pace, am cautat apropiere si daca mi s-a întors spatele, am lasat
ca timpul sa aduca lumina si sa se vada unde este greseala si cu inima inundata
de bucurie am întins pasii în întîmpinarea ori de
câte ori gheata desconsiderarii mele o vedeam topita."
